Stadionul Cotroceni, azi: porți încuiate, tribune goale și un „vis” rămas în conservare

În Cotroceni, cartierul care își poartă liniștea ca pe un blazon, există un loc unde zgomotul nu mai ajunge de ani buni. Arena din „Parcul cu Platani” – Stadionul Cotroceni – nu mai e un punct de întâlnire, ci o prezență închisă, greu de ignorat. Echipa Radar Local a găsit porți metalice ruginite, lacăte, zone îngrădite și o infrastructură care arată mai degrabă ca un spațiu „pus pe pauză” decât ca o bază sportivă din centrul Capitalei.

O arenă construită ca „bijuterie”, lăsată să îmbătrânească

Stadionul a fost ridicat în anii ’90, ca o arenă modernă pentru perioada ei, cu o capacitate de aproximativ 14–15 mii de locuri și o poziționare rară: între vile, copaci bătrâni și alei de cartier. Mult timp a fost asociat cu Progresul/FC Național, iar numele lui a rămas lipit de ideea de „stadion cochet”, aproape european, într-un București care nu prea avea astfel de exemple.

Astăzi, însă, imaginea e alta. În fotografiile făcute de echipa Radar Local se văd tribune cu scaune albastre îmbătrânite, porțiuni întregi acoperite de zăpadă și un teren care nu mai are nimic din atmosfera unui meci. În jur, vegetație de iarnă, garduri metalice, zone blocate și o liniște care apasă.

Ce vezi la fața locului: intrări, chioșcuri, garduri și „închis”

Într-unul dintre punctele de acces, o poartă grea, metalică, prezintă urme de rugină și graffiti. Un alt cadru surprinde o intrare cu barieră și un corp de pază, ca la un obiectiv administrativ, nu ca la un stadion care ar trebui să fie viu. Iar zona care amintește de case de bilete sau spațiu de acces public – cu copertină și geamuri – pare abandonată, cu urme de degradare și fără semne că ar funcționa pentru public.

Pe scurt: stadionul e închis, iar asta se vede fără să fie nevoie de explicații.

Proprietatea și blocajul: de ce stă totul pe loc

Arena este în proprietatea Băncii Naționale a României, iar această realitate revine constant în toate discuțiile despre ce se întâmplă – sau mai ales despre ce nu se întâmplă – în Cotroceni. În lipsa unui proiect de modernizare asumat și a unei utilizări publice constante, locul rămâne prins între statutul de „bun valoros” și realitatea de teren nefolosit.

De aici pornesc, de ani întregi, acuzații, contre publice și reproșuri dure, inclusiv din partea unor nume legendare ale sportului românesc.

Năstase: „Nu m-au lăsat să intru”

Ilie Năstase a vorbit în repetate rânduri despre starea complexului din Cotroceni și despre accesul restrictiv. Una dintre afirmațiile care au rămas în spațiul public este legată chiar de ideea de „loc al memoriei” blocat cu barieră:

„Am dus-o pe soția mea să-i arăt unde m-am născut și nu m-au lăsat să intru.”

Mesajul lui, dincolo de supărare, a fost simplu: o bază cu istorie și cu importanță pentru sportul românesc nu ar trebui să fie percepută ca un spațiu interzis.

Țiriac: acuzații despre „furt”, investiții și terenuri pierdute

Ion Țiriac a fost și mai dur, în special când a vorbit despre componenta de tenis și despre modul în care a fost administrat complexul. În declarații publice din anii trecuți, el a susținut că s-au făcut lucrări și construcții discutabile și a acuzat pierderea destinației sportive a unor zone.

Dincolo de formulările tăioase, miza pe care o invocă Țiriac este aceeași: dacă terenurile și facilitățile nu sunt aduse la standarde și nu sunt reintroduse într-un circuit sportiv real, Bucureștiul pierde încă un spațiu-cheie – exact în centrul orașului.

De la „loc de meci” la decor urban: ce rămâne pentru București

Când un stadion ajunge să fie cunoscut mai mult prin fotografii cu lacăte decât prin meciuri, orașul pierde ceva mai mult decât o infrastructură sportivă. Pierde un spațiu de comunitate, un reper și o bucățică de memorie colectivă.

Iar contrastul e cu atât mai puternic în Cotroceni: cartier viu, îngrijit, cu oameni care ies la plimbare, în timp ce, peste gard, arena rămâne închisă, ca o poveste pe care nimeni nu vrea să și-o asume până la capăt.

Ce ar însemna, realist, o ieșire din „conservare”

Fără promisiuni mari, problema se reduce la câteva întrebări concrete: există un plan public, cu termen și buget, pentru reabilitare? Există un model de administrare care să permită accesul comunității și folosirea sportivă? Și, mai ales, există voință ca acest loc să redevină al Bucureștiului, nu doar o proprietate „închisă” în inima lui?

Până atunci, Stadionul Cotroceni rămâne exact cum l-am găsit: un spațiu mare, tăcut, încuiat, cu tribune care privesc spre un teren alb de iarnă.