Spitalul CF2, între ziduri obosite și speranțe ridicate cu schelă

În curtea Spitalului Clinic CF2 din București, contrastul te lovește din primul pas. La intrarea spre Camera de Gardă, o fațadă de sticlă albastră încearcă să dea impresia de prezent. Câțiva metri mai încolo, însă, clădirile vechi ale complexului arată ca niște corpuri lăsate să îmbătrânească singure: tencuială căzută, fațade pătate, colțuri roase de vreme, improvizații, cabluri trase pe lângă grinzi și ferestre care nu mai spun nimic despre ideea de spital modern. În unele locuri, ai impresia că instituția nu mai funcționează împreună, ci pe bucăți.

Povestea locului este cu atât mai grea cu cât începutul lui a fost unul ambițios. Construcția Spitalului CF2 a început în 1942, pe un teren donat de Casa Regală, iar ansamblul a fost proiectat după planurile unor arhitecți germani, ca o unitate medicală importantă pentru angajații din transporturi. În deceniile următoare, spitalul a crescut în etape, cu noi corpuri finalizate în anii ’60 și ’78, dar degradarea s-a acumulat lent, pe fondul subfinanțării și al lipsei investițiilor majore.

Astăzi, urmele acestei degradări sunt vizibile aproape peste tot. Unele corpuri încă funcționează, altele par suspendate între utilitate și abandon. Secția de Pediatrie a fost închisă în urmă cu 14 ani și mai funcționează doar ca ambulatoriu, iar clădirea în care a activat a ajuns una dintre imaginile cele mai dure ale declinului. În paralel, și alte secții au nevoie de renovări serioase, inclusiv cardiologia, unde activitatea continuă în condiții de infrastructură care trădează lipsa unor intervenții profunde.

Mai grav este că problemele nu sunt doar de aspect. Clădirile spitalului sunt încadrate în clase de risc seismic 1 și 2, inclusiv corpul unde a funcționat pediatria, iar după cutremurul din 1977 au fost făcute doar consolidări minore. După preluarea spitalului, la începutul lui 2025, de către Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, controalele au constatat nereguli privind circuitele medicale și condițiile igienico-sanitare. Pentru pediatrie, necesarul de renovare a fost estimat la un milion de euro, semn că aici nu mai este vorba despre retușuri, ci despre o reconstrucție în toată regula.

Și totuși, exact în mijlocul acestui peisaj obosit, există un detaliu care schimbă tonul curții. O bisericuță mică, ridicată între clădirile vechi ale spitalului, stă acum învelită în schelă și plasă, cu materiale de construcții la picioare, ca și cum ar încerca să iasă la lumină din același praf care s-a așezat peste întregul ansamblu. E greu să nu vezi paralela: un spital mare, istoric, care s-a degradat ani la rând, și un lăcaș mic, început cu efortul oamenilor din interior, care pare să se ridice încet, cu răbdare, aproape împotriva contextului.

Apelul pentru această biserică a fost lansat încă de acum 12 ani, într-o postare publică prin care angajații cereau sprijin pentru ridicarea primei biserici din rețeaua Spitalelor CFR. Mesajul vorbea despre o inițiativă pornită din 2009, din contribuția medicilor, asistentelor, infirmierilor, personalului tehnic și administrativ, fără ajutor de la stat și fără finanțare cerută instituțiilor mari. Era, în fond, o încercare de a construi ceva curat și al lor, pentru pacienți, însoțitori și angajați, sub hramul Sfântului Ioan Gură de Aur. În 2022, o altă postare anunța ridicarea crucii pe biserică, ca pe o mică victorie într-un șantier lung și tăcut.

Poate tocmai de aceea imaginea bisericuței impresionează atât de mult. În timp ce zidurile spitalului poartă urmele anilor de neglijență administrativă, mica construcție religioasă pare singurul loc din curte unde se vede, la propriu, o mișcare înainte. Nu spectaculoasă, nu completă, nu terminată. Dar vizibilă. Schela, sacii, betoniera, lemnul, plasele de protecție spun, toate, același lucru: cineva încă încearcă să ridice ceva aici.

CF2 rămâne astfel imaginea unei contradicții dureroase. Un spital născut dintr-o idee mare, cu istorie, teren regal și arhitectură gândită pentru modernitatea unei alte epoci, a ajuns să supraviețuiască între improvizații, corpuri degradate și nevoi uriașe de investiții. Iar lângă el, o bisericuță mică, cerută prin donații încă din urmă cu mai bine de un deceniu, pare să ducă aceeași luptă: să nu fie lăsată neterminată, să nu rămână doar intenție, să nu fie înghițită de oboseala locului.

În curtea CF2, ruina și speranța nu stau una lângă alta. Stau amândouă în aceeași fotografie.