Moș Crăciun, povestea frumoasă la care suntem toți părtași

Există în lume câteva povești pe care nu le uităm niciodată, indiferent câți ani trec, câte griji adunăm și cât cinism acumulăm o data cu greutățile vieții. Una dintre ele este povestea lui Moș Crăciun.
Nu pentru că ar fi cea mai coerentă poveste  dar pentru că este una dintre puținele povești în care întreaga omenire complotează, în mod tacit și afectuos, în favoarea binelui.

Moș Crăciun este singurul personaj despre care toți adulții mint în cor din dragoste. Și poate exact de aceea merită să-i înțelegem istoria. Pentru că, dincolo de costum, sanie și reni, Moșul este de fapt o oglindă luminoasă a felului în care noi, oamenii, alegem să ne imaginăm bunătatea.

 Începuturile: un sfânt, trei pungi de aur și o legendă care n-a mai putut fi oprită

Originile lui Mos Craciun si chiar si a sarbatorilor din acestă perioadă a anului sunt vechi unele provenind din obiceiuri precreștine, iar altele fiind chiar impletiri generate oral pentru face trecerea la creștinism mai ușoară. Există chiar și versiuni în care apare cu ocazia nașterii mântuitorului fiind chiar parte a poveștii Fecioarei Maria.

Majoritatea celor ce au studiat originea însă o leagă de povestea Sfântului Nicolae, episcopul din Myra, un om atât de generos încât a ajuns subiect de povești încă din secolul al IV-lea. Legenda spune că Nicolae a salvat trei fete sărace de la un destin sumbru, lăsându-le, pe ascuns, pungi cu aur în timpul nopții.

Generozitatea lui reală a născut o mitologie care a migrat în timp, trecând prin Bizanț, Balcani, Europa de Vest, ajungând până în Olanda, unde numele său s-a transformat în Sinterklaas.
Acolo oamenii l-au imaginat ca pe un bătrân sever, dar drept, care venea pe un cal alb.
Un european sobru, tradițional, disciplinat. Moșul nu descoperise încă sala de mese și nici nu-și cumpărase sanie de zbor.

Poemul care a dat naștere lui Moș Crăciun

Totuși, adevărata transformare nu s-a întâmplat în Europa, ci în America. Acolo, Sinterklaas a devenit Santa Claus, printr-un amestec fascinant de imigrație, literatură și inevitabil marketing.

În 1823, apare A Visit from St. Nicholas, poemul cunoscut azi ca „’Twas the Night Before Christmas”.
Acolo, pentru prima dată, Moșul devine este un personaj vesel, rotofei, cu o sanie trasă de reni ce coboară pe hornuri, cu o burtică mare “parcă din jeleu”.

Ilustrațiile lui Thomas Nast și Coca Cola

Pe la 1870, ilustratorul Thomas Nast îl îmbracă pe Moș în roșu, îi dă barba pe care o știm azi, atelierul din Laponia și lista copiilor „cuminți” și „neascultători”. Întregul centru logistic avea să fie desăvârșit de Coca-Cola, compania ale cărei reclamele din anii ’30 au cimentat imaginea globală a Moșului așa cum o știm.

Moș Crăciun a devenit, în mod ironic, unul dintre cele mai globale personaje ale istoriei moderne.

În Japonia, țară fără tradiție creștină, Moșul este un fel de star pop, iar Crăciunul este o sărbătoare a cuplurilor și iubirii. În India, Santa Claus apare adesea în săli de shopping decorate opulent, în timp ce în Brazilia vine adesea în bermude iar în Africa de Sud, îl găsești pe panourile publicitate cu ochelari de soare.

Cum a reușit Moșul asta? Simplu: Moș Crăciun este o poveste despre dăruire, nu despre teologie.

Și, surpriză: toți oamenii, indiferent de religie sau continent, înțeleg instinctiv ideea de dar, surpriză și bucurie împărtășită.

Moș Crăciun în România: între icoană, propagandă și reclamă la cozonaci

În România, povestea Moșului este un film în trei părți. Începe cu Moș Nicolae, străvechiul nostru protector. Obiceiul ghetuțelor rămâne unul dintre cele mai intime momente ale iernii românești.
E ceva profund în gestul de a lustrui o gheata la care speri că va veni un miracol discret peste noapte.

A fost urmat de Moș Gerilă, o încercare a comunismului de a reinventa bucuria, dar fără magie. Mutantul Moș Gerilă avea dosar de cadre, nu era sfânt, nu avea vreo legătură cu religia, dar avea o săniuță din fier forjat și o umbra de cadouri. Moș Gerilă a fost un compromis rece, birocratic, un Santa Claus pe contract cu statul. Cu toate acestea, oamenii au continuat să spună copiilor, pe șoptite, că „Moș Crăciun există”, ca formă de mică rezistență culturală. Revenirea Moșului occidental după 1990 a fost una  în forță: cărți, supermarketuri, reclame, Home Alone cu repetiție, târguri pompoase și instagramabile: România a adoptat Moșul rapid, fără dubiu și cu un entuziasm uneori mai mare decât al țărilor din care a venit.

De ce avem încă nevoie de Moș Crăciun?

Adevărul simplu este acesta: Moș Crăciun nu supraviețuiește pentru că e realist. Supraviețuiește pentru că este util. Emoțional util. Moral util. Social util.

Într-o lume a conflictelor, notificărilor pe whatsapp și a întâlnirilor pe Zoom, Moșul este o mică pauză psihologică. El este dovada că încă putem crede, măcar pentru câteva zile în Decembrie, că magia e posibilă. Ca bunătatea nu e o slăbiciune. Ca surprizele pot veni și de la cei dragi și nu doar de la facturi.  Și pot fi și frumoase.

Moș Crăciun este un pact colectiv între adulți: „Hai să lăsăm cinismul deoparte și să menținem vie o poveste frumosă” Copiii cred în Moșul pentru că nu știu încă adevărul, iar adulții mențin mitul pentru că știu adevărul prea bine și tocmai de aceea vor să păstreze ceva frumos ca amintire.

Și cred că exact asta e ideea de bază.  În mod ironic, într-o epocă în care totul este analizat, măsurat și verificat, Moș Crăciun rămâne una dintre puținele povești pe care nu simțim nevoia să le demolăm.
Este poveste nerealistă dar teribil de frumoasă despre o lume care se încăpățânează să creadă în bucurie.