La Bellu, un cavou nou strălucește printre monumente uitate. Contrastul care spune mai mult decât o controversă

La Cimitirul Bellu, locul unde istoria Bucureștiului se citește pe cruci, pe lespezi și pe fațade de piatră, contrastul dintre vechi și nou a devenit imposibil de ignorat. La capătul unei alei, cavoul familiei Videanu se impune prin dimensiuni, culoare și aspectul aproape neatins de vreme. În jurul lui, însă, monumentele funerare vechi, multe dintre ele aparținând unor nume importante, arată cu totul altă realitate: ziduri înnegrite, feronerie obosită, trepte fisurate, piatră măcinată de ploi și ani.

Privit din față, mausoleul familiei Videanu are aspectul unei construcții recent ieșite din șantier. Fațada deschisă la culoare, liniile curate, coloanele masive, ușa decorativă cu elemente aurii și jardinierele simetrice îi dau o prezență care domină imediat zona. Deasupra intrării se vede și versetul biblic: „Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit, tu și casa ta!”. În lateral, vitraliul cu reprezentare religioasă completează imaginea unei construcții făcute să atragă privirea.

Impresia din teren este cu atât mai puternică atunci când faci câțiva pași în jur și privești ce se află lângă acest cavou. Bellu rămâne un spațiu încărcat de memorie, dar și un loc unde întreținerea este inegală, iar trecerea timpului nu iartă. Pe alei se văd morminte vechi, cruci înclinate, garduri de fier roase, urme de umezeală și zone în care piatra pare să cedeze încet. În acest peisaj, cavoul nou pare desprins din alt registru vizual, aproape ca un corp străin așezat într-un muzeu în aer liber care nu a fost restaurat unitar.

Cea mai puternică imagine de contrast vine însă din apropiere, acolo unde se află cavoul familiei profesorului Mina Minovici. Monumentul, impunător prin volum și istorie, păstrează încă forța arhitecturală a altor vremuri, dar suprafața sa este închisă la culoare, pătată, afectată de degradare. Intrarea grea, treptele laterale, zidurile marcate de umezeală și lipsa unei restaurări recente transmit exact opusul imaginii de prospețime și control pe care o oferă noul mausoleu din vecinătate.

Dincolo de ceea ce se vede astăzi în teren, rămâne și întrebarea legată de cum a fost obținut acest loc de veci, într-o zonă atât de vizibilă din Bellu. Potrivit informațiilor apărute anterior în spațiul public, amplasamentul ar fi fost aprobat de Primăria Capitalei în 2020, în timpul administrației Gabrielei Firea, într-un context în care legislația permite concesionarea locurilor, dar nu și vânzarea lor directă. Practica donațiilor și a transferurilor de drept de folosință a fost de-a lungul timpului o „portiță” folosită pentru a ajunge în zone privilegiate ale cimitirului, iar cazul de față a alimentat din nou discuțiile despre cât de transparent și echitabil este accesul la aceste spații.

Tocmai această vecinătate face ca discuția din jurul cavoului familiei Videanu să nu mai fie doar despre o construcție funerară de mari dimensiuni. În teren, subiectul devine unul despre raportul dintre privilegiu și patrimoniu, dintre nou și vechi, dintre ceea ce se poate face rapid și ceea ce rămâne ani întregi fără intervenții vizibile. Bellu nu este un cimitir obișnuit, ci un spațiu simbolic al Capitalei, iar orice construcție nouă, mai ales una atât de vizibilă, schimbă inevitabil felul în care este perceput ansamblul.

La Bellu, moartea îi adună pe toți în același loc, dar memoria nu arată la fel pentru fiecare. Unele nume rămân în spatele unor ziduri restaurate și impecabile, altele în spatele unor fațade pe care timpul le macină sub ochii tuturor. Iar între cavoul familiei Videanu și cel al familiei Mina Minovici nu stă doar o diferență de arhitectură sau de vechime, ci o imagine foarte clară despre felul în care Bucureștiul își îngrijește, selectiv, propriul trecut.