Istoria triumfului speranței nofondate în ciuda evidenței dată de experiență
De la Dan Predescu la Stelian Bujduveanu – treizeci și cinci de ani în care capitala și-a schimbat primarii mai des decât și-a schimbat țevile, dar mai rar decât bordurile.
Există o anumită ironie în faptul că, atunci când vorbim despre primarii Bucureștiului de după 1989, vorbim, în esență, despre o succesiune de oameni care au promis, pe rând, să salveze un oraș care declarative pare hotărât să se salveze singur, dar rareori o face, când vine vorba de primăria generală. Noroc cu sectoarele.
Treizeci și cinci de ani, paisprezece mandate, unsprezece primari efectivi și trei interimari care au păzit scaunul cald pentru următorul salvator. Este, dacă vreți, o lecție de istorie recentă care merită povestită nu pentru că ar fi excepțională, ci tocmai pentru că este perfect ordinară. Și în această ordinaritate se ascunde drama colectivă, paradoxal, a unui oraș dezbinat și inegal
Să începem de la început, care, ca în orice poveste românească care se respectă, este haotic și plin de improvizație.
Primii ani: când nu știam nici măcar că trebuie să alegem
În ianuarie 1990, când Dan Predescu devine primul primar post-revoluționar al Bucureștiului, nimeni nu știa exact ce înseamnă să fii primar într-o țară care abia învăța să nu mai fie comunistă. Predescu a fost numit – nu ales, desigur, pentru că democrația avea nevoie de un pic de timp să-și facă bagajele și să ajungă din Occident. Mandatul său a durat șase luni,A fost urmat de Ștefan-Constantin Ciurel, care a rezistat patru luni, apoi de Nicolae Viorel Oproiu, care a făcut aproape un an, și în final de Doru Viorel Pană, care a avut onoarea discutabilă de a fi ultimul primar numit înainte ca bucureștenii să primească, în sfârșit, dreptul de a-și alege propriul călău administrativ.
Aceștia sunt primarii pe care nimeni nu-i mai ține minte, ceea ce este, probabil, cea mai cinstită formă de evaluare a mandatelor lor. Nu au avut timp să facă rău, dar nici să facă bine. Au fost acolo, pur și simplu, ca niște mobilier administrativ, asigurând că instituția există în timp ce țara se frământa între mineriada din iunie ’90, confuzia politică și speranța naivă că totul se va rezolva de la sine.
Crin Halaicu și momentul în care am devenit, teoretic, democrați locali
În 1992, Crin Halaicu devine primul primar ales democratic al Bucureștiului. Este un moment istoric pe care l-am marcat probabil cu aceeași solemnitate cu care marcăm orice altceva în România: prin a uita rapid de el. Halaicu a avut patru ani la dispoziție pentru a dovedi că democrația locală funcționează. Patru ani în care Bucureștiul, deja obosit de anii de tranziție, aștepta să vadă dacă votul contează sau dacă am schimbat doar numele pe ușa biroului primarului.
Infrastructura era deteriorată, economia era în derivă, iar speranțele erau, ca întotdeauna în România, mai mari decât resursele. Halaicu a încercat să atragă investiții și să redreseze administrația, dar mandatul său a rămas în memorie mai ales prin controversele legate de privatizări și acuzații de corupție – un model care, trebuie să recunoaștem, și-a găsit rapid un loc confortabil în politica românească și nu a mai plecat de acolo.
Apoi vine Victor Ciorbea, care câștigă alegerile din 1996 și pleacă după șase luni pentru a deveni prim-ministru. Ceea ce este, efectiv, ca și cum ai fi angajat un instalator, acesta ar veni, s-ar uita la țevi, ar spune “da, e grav”, și apoi ar pleca să devină CEO la o altă companie. Mandatul lui Ciorbea ca primar al Bucureștiului a fost atât de scurt încât nici măcar nu apare în CV-ul său politic decât ca o notă de subsol.
Viorel Lis și momentul în care ne-am obișnuit cu mediocritatea
Viorel Lis preia interimar după Ciorbea, apoi este validat prin alegeri anticipate în 1998. Ceea ce ar putea părea un vot de încredere era, de fapt, un vot de resemnare colectivă. București nu avea energie pentru revoluții administrative; avea energie doar pentru a supraviețui anilor ’90, care au fost, să fim sinceri, un dezastru economic și social bine orchestrat de incompetență și amplificat de speranțe nerezonabile.
Lis nu a făcut lucruri rele, dar nici bune. A fost acolo. A administrat. A stat în biroul de primar în timp ce orașul se chinuia să înțeleagă ce înseamnă capitalism sălbatic, privatizare haotică și tranziție către o economie de piață care părea că funcționează doar pentru cei care știau deja cum funcționează. Pentru bucureșteanul de rând, anii Lis au fost anii în care te duceai la muncă, te întorceai acasă, te uitai la televizor și spereai că mâine va fi mai bine. Rareori era.
Traian Băsescu sau cum să fii primar când vrei să fii președinte
În 2000, Traian Băsescu câștigă primăria cu peste cincizeci la sută din voturi și devine, pentru o vreme, un fel de speranță pragmatică. Nu mai vorbim de idealuri mari, de transformări revoluționare, ci de eficientizare, atragere de investiții, modernizare graduală. Este o schimbare de ton: de la “vom construi România” la “poate reușim să reparăm câteva străzi și să facem primăria să funcționeze decent”.
Băsescu a fost un primar energic, controversat, adesea abraziv, dar vizibil. București sub Băsescu nu a devenit Paris, dar cel puțin părea că cineva încerca ceva. Problema, desigur, este că Băsescu nu vedea primăria ca pe un scop final, ci ca pe un trambulină către ceva mai mare. Ceea ce era perfect evident pentru oricine îl urmărea. În decembrie 2004, când devine președinte al României, lasă primăria vacantă și pleacă, lăsând în urmă un București care abia începuse să se obișnuiască cu ideea că poate, poate, lucrurile pot fi mai bune.
Adriean Videanu și business-ul ca model de administrație
Adriean Videanu câștigă alegerile din 2005 cu o retorică simplă: va administra orașul ca pe o afacere. Ceea ce sună bine până când realizezi că administrarea unei capitale ca pe o afacere presupune, adesea, că unii oameni devin profitori, iar alții sunt catalogați rapid drept costuri de redus. Videanu a fost implicat în demersuri de modernizare și atragere de investiții – fraze care, în politica românească, înseamnă adesea lucruri foarte diferite de ceea ce înseamnă în vocabularul obișnuit.
Mandatul său a rămas controversat, iar investigațiile ulterioare legate de afaceri imobiliare au confirmat ceea ce mulți bucureșteni bănuiau deja: că modernizarea capitalei venea, uneori, la pachet cu interese private care nu aveau neapărat legătură cu binele public. Dar Videanu a plecat în 2008, lăsând în urmă un București care încă aștepta acel primar ideal – cel care va face treaba bine, fără să fie acuzat că fură, fără să plece înainte de timp, fără să transforme primăria într-un trambulină personală.
Sorin Oprescu și sfârșitul brusc al unui mandat lung
Sorin Oprescu câștigă alegerile din 2008 cu peste cincizeci și șase la sută din voturi și devine, pentru o vreme, un primar popular. În primii ani, lansează proiecte de infrastructură, modernizare urbană, îmbunătățiri în transport public. Pare, pentru o vreme, că Bucureștiul are, în sfârșit, un primar care rămâne suficient de mult timp pentru a face ceva.
Până în septembrie 2015, când este arestat sub suspiciuni de corupție și demis. Este un moment care marchează nu doar finalul unui mandat întins pe două termene, ci și o criză profundă de încredere în administrația locală. Pentru că Oprescu nu era un primar marginal – era popular, vizibil, avea proiecte, avea susținere. Și totuși, s-a terminat cu cătușe și dosare penale. Bucureștiul a rămas, din nou, într-un interimar – de data aceasta nu doar administrativ, ci și psihologic. Dacă nici măcar primarul popular nu rezistă fără scandaluri de corupție, atunci care mai este speranța?
Gabriela Firea și prima femeie primar în Capitală
Gabriela Firea câștigă alegerile din 2016 și devine prima femeie primar general al Bucureștiului. Este un moment istoric care ar fi trebuit să marcheze o schimbare, dar care a fost umbrit rapid de controversele legate de gestionarea instituției, transparență și priorități discutabile. Firea a promovat proiecte legate de infrastructură și servicii publice, dar mandatul său a fost dominat de tensiuni politice, conflicte cu guvernul central (când acesta era de altă culoare politică) și critici constante legate de modul în care cheltuia banii publici.
Firea a fost un primar polarizant – unii o susțineau cu pasiune, alții o criticau cu aceeași intensitate. Ceea ce a lipsit, însă, a fost un consens asupra direcției în care mergea Bucureștiul. Mandatul ei s-a terminat în 2020, când Nicușor Dan a câștigat alegerile promițând, din nou, reforme, transparență, modernizare. Ceea ce ne aduce la un model familiar: fiecare nou primar vine cu promisiunea că de data aceasta va fi diferit. Și de fiecare dată, bucureștenii votează sperând că, poate de data aceasta, va fi adevărat.
Nicușor Dan și interimarul care a devenit președinte
Nicușor Dan câștigă alegerile din 2020 cu patruzeci și doi la sută din voturi, într-o competiție strânsă cu Gabriela Firea. Vine cu un discurs tehnocrat, cu promisiuni legate de transport public, mediu, infrastructură și calitatea vieții. Primii ani ai mandatului său au fost marcați de frustrările previzibile: birocrație, lipsa banilor, conflicte cu consiliul local, proiecte care avansează mai lent decât ar trebui. Dar Nicușor Dan părea, cel puțin, un primar care rămâne, care nu pleacă după doi ani, care nu este implicat în scandaluri de corupție.
Până în mai 2025, când devine președinte al României. Ceea ce este, din nou, acel moment în care un primar competent decide că Bucureștiul este prea mic pentru ambițiile sale și pleacă, lăsând în urmă un oraș care, din nou, trebuie să se obișnuiască cu un nou primar interimar – Stelian Bujduveanu – despre care nu știm aproape nimic, în afară de faptul că a existat și, la nivel central, a fost singurul comunicator decent în urma tragediei din Rahova.
Ce ne spune, de fapt, această istorie
Dacă privim acești treizeci și cinci de ani ca pe o lecție, lecția este simplă și tristă: Bucureștiul nu a avut niciodată suficient timp să se vindece. A avut primari numiți care au stat câteva luni, primari aleși care au plecat după doi ani, primari arestați, primari care au devenit președinți, primari care au fost înlocuiți de interimari care au fost înlocuiți de alți primari care au fost înlocuiți de alți interimari. Este o rotație continuă care nu permite niciodată unei viziuni să se materializeze complet, unui proiect să se finalizeze, unei administrații să devină stabilă.
Și totuși, bucureștenii continuă să spere. Nu pentru că ar avea încredere deplină în sistem, ci pentru că votul este singura armă pe care o au. Este un gest de speranță repetată, de reziliență colectivă, de refuz de a accepta că lucrurile nu pot fi schimbate. Poate de data aceasta va fi diferit. Poate de data aceasta primarul va rămâne. Poate de data aceasta va face ceea ce a promis.
Sau poate nu. Dar cel puțin am încercat. Cifrele tot mai mici de prezența la urne însă spun că desi nu moare, speranța totuși mai obosește.
Azi, în ajunul unui nou descălecat în Bulevardul Regina Elisabeta, mergem la vot mai dezbinați ca niciodată, cu mai multă infrigurați (și nu din cauza ciclonului Byron) și per total, mai resemnați.
