Câteva sfaturi ca să nu fii total depășit de situație dacă nu reușești să-ți învingi dorința de a-ți da cu părerea despre sporturi la care te-ai uitat ultima oară, din greșeală, acum patru ani.
Olimpiada de iarnă e, în România, practic „ruda ciudată” a Olimpiadei „adevărate”, cea de vară. Anul acesta, deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă ne-a adus un pic de mândrie națională când l-am văzut pe Cristi Chivu ducând torța olimpică — și probabil cam aici se va opri. Țara noastră e reprezentată de 29 de sportivi, dar, sincer, nu prea ne așteptăm la vreo medalie. Am reușit una singură, de bronz, în toată istoria, și e greu de crezut că vom sparge gheața din nou tocmai acum.
Dacă ești dintre cei ca mine care consideră că întreaga competiție a luat naștere dintr-o glumă de tipul „Hai să vedem ce putem să facem periculos, cu viteză, în timp ce alunecăm necontrolat. Și, eventual, să avem și arme”, sfaturile următoare pot fi ghidul tău de supraviețuire socială în perioada următoare, când tipul ăla anost din birou sau din grupul de prieteni va spune, la un moment dat, ceva despre Olimpiadă și chiar va insista să te uiți și să mai lași știrile.
„Liniuțe” și „ambuteiaje” pe gheață
Începem cu patinajul viteză, care este cel mai apropiat lucru pe care Jocurile de iarnă îl au de „liniuțele” cu Golf-uri tunate. Doar că, în loc să apeși pedala, dai din picioare cu multă forță și ritm. Dacă pe ecran scrie „long track”, lucrurile stau cam la fel, doar că se întâmplă pe un oval de 400 de metri, în probe de la 500 până la 10.000 de metri. Aici, doi patinatori sunt pe pistă, unul în interior, unul în exterior, schimbă benzile la fiecare tură și încearcă să scoată un timp cât mai bun fără să-și rupă ceva (se întâmplă rar). Nu prea e cazul să-ți dai cu părerea că e și un pic de strategie la mijloc, pe care sigur n-o înțelegi, așa că poți să zici un banal: „Îți dai seama ce forță trebuie să ai?” De altfel, acesta poate fi un citat de siguranță, aplicabil aproape tuturor sporturilor.
Dacă scrie „short track” și oamenii sunt îmbrăcați la fel, e același sport, doar că mai intens: toți împreună, îngrămădiți, alunecând la un milimetru de dezastru, în timp ce se înclină atât de tare încât își târăsc mâna pe gheață. Aici ai cele mai multe șanse să vezi căzături frumoase.
Tot aici intră și „team pursuit”. Un fel de cursă „în cârd”, ca gâștele, cu trei patinatori din fiecare țară, care se mișcă și iau, pe rând, vântul din față, iar rezultatul e decis de timpul ultimului om care trece linia. Aici, inteligența artificială spune că o replică bună ca să te dai deștept este: „Totul e despre ritm și sacrificiu în rotație.” Mergem pe mâna ei, pentru că, probabil, nimeni nu te va întreba ce înseamnă asta, dar toți vor da din cap, fiindcă sună exact ca ce spun și comentatorii.
Cel mai frumos e însă „mass start”: o cursă cu 12 sau 24 de patinatori lansați simultan, puncte luate pe parcurs, tactici, sprint final și, pentru telespectatori, haos. Este sportul perfect ca să-ți dai cu părerea, pentru că nimeni nu știe exact ce se întâmplă și e, practic, un ambuteiaj pe gheață — iar din astea avem și noi în capitală în perioada asta.
Pac-pac și sărituri pe zăpadă
Biatlonul este momentul în care Olimpiada de iarnă îți amintește că Europa s-a ocupat mult timp cu războiul. Biatlonul este un sport în care schiezi între 7 și 20 de kilometri cu o pușcă în spate și oprești de patru ori ca să tragi în cinci ținte. Ratezi ținte? Primești penalizări care te fac să schiezi în plus sau îți adaugă timp. Singurul lucru bun e că aici nu prea e nimic greu de priceput, dar, per total, e printre cele mai anoste sporturi de urmărit.
Să trecem la sărituri cu schiurile. Sportul ăsta are câțiva fani care o să insiste să-ți povestească de alte turnee și chiar să-i știe pe participanți. Aici nu te da deștept, că poate dai peste cineva care chiar știe. Pe scurt, atleții coboară pe rampă, se lansează și zboară câteva secunde la viteze de peste 75 km/h. Totul e atât de sensibil încât o mică schimbare de poziție poate însemna medalie sau căzătură. Cinci arbitri notează distanța și stilul — adică postura, echilibrul și aterizarea — iar vântul intră în calcule prin compensări. Necesită multă pregătire, dar ține și foarte mult de vreme când vine vorba de recorduri. Per total, e ușor de urmărit și poate fi chiar antrenant.
La schi alpin sunt mai multe discipline: slalom (porți dese, tehnic, reflex), slalom gigant (mai deschis), slalom super-giant (la fel, dar „mai cu moț”: mai rapid și mai amplu, iar atleții nu au voie să facă un tur de probă, ci doar să inspecteze terenul) și coborâre (pură adrenalină, cu viteze de peste 100 km/h). Fiecare probă e cronometrată, iar un singur derapaj poate face diferența între aur și „mulțumim că ai venit”. Când nu știi ce să spui, ai un comentariu universal valabil: „Îți dai seama, la viteza asta, un pic dacă ai greșit, te duci…” Adevărat, neutru, fără riscuri.
Anul acesta avem și un sport nou: ski mountaineering, sau SkiMo, care e practic un sport inventat de cineva care a zis: „Știți ce lipsește din schi? Urcatul.” Sportivii urcă muntele pe „skins” (benzi speciale de cățărat), le dau jos, apoi coboară în viteză. Debutează olimpic la Milano–Cortina, în Bormio, cu probe individuale și ștafetă mixtă. Când îl vezi, spune: „Asta e băgat nou, chiar sunt curios.” Este adevărat și va stârni atenția celor din jur, pentru că tu chiar pari că știi despre ce e vorba. Mai sunt și alte sporturi, precum combinata nordică sau snowboardul, dar probabil e suficient să te limitezi la astea clasice.
Cu toții ne uităm pentru căzături
Patinajul artistic îl ști sigur de când te uitai la televizor cu părinții la TVR. Patinatorii evoluează pe lame extrem de subțiri, iar fiecare probă are program scurt și program liber. La simplu e cu sărituri, la perechi ai aruncări și ridicări, iar la dans pe gheață ai poveste, conexiune și spectacol. Totul e notat pe tehnic și prezentare. Aici e important să nu te complici și să te dai cunoscător în termeni de sărituri: Lutz, Axel, triplu Axel. Mai ales dacă singurul Axel la care te gândești cântă. Așa că mai bine dai din cap grațios, să nu scapi o „țucahara” (alt sport) sau o „nicoroticava” (alt film), că o să te faci de râs.
Patinele alunecă, schiurile alunecă și mai rămân săniile. Aici avem bob în mai multe forme, skeleton (un amestec de „dat cu celofanul” și „sanie pe burtă”) și sania clasică. Lucrurile sunt destul de simple și intuitive, dar trebuie totuși să respectăm sporturile astea, pentru că vitezele sunt mari și, de-a lungul timpului, au existat și accidente foarte grave. Până la urmă, să te arunci cu capul înainte la vale cere o doză de nebunie, curaj sau ambele.
Ar mai fi curling — unde prima oara îți vine să îi ceri sfaturi „femeii de serviciu” în legătură cu tainele mânuitului mopului, dar care poate fi un sport chiar amuzant de urmărit și destul de simplu — și hochei, unde ar trebui să te pricepi cât de cât, că seamănă cu fotbalul 5 vs. 5, doar că pe gheață. Așa că nu intrăm în amănunte.
În final, regula de aur ca să nu te faci de râs este asta: nu te preface că știi mai mult decât știi. Olimpiada de iarnă e distractivă tocmai pentru că, pentru majoritatea românilor, e un carnaval de sporturi pe care nimeni nu le urmărește în mod curent, chiar dacă o dată la patru ani sunt experți. E în regulă să fii confuz, dar nu strică să apreciezi profesionalismul și munca celor implicați și pasiunea celor care chiar le urmăresc. Iar dacă la Olimpiada de vară poți vorbi despre fanatismul pe care îl au atleții în rutinele lor, aici, când vezi un om zburând 90 de metri, altul trăgând cu pușca precis după 12 km pe schiuri și altul luând un viraj cu 130 km/h, e clar că există și un strop de nebunie frumoasă la mijloc.
