Când s-a pierdut ideea de comunitate

Ne-am mutat de aproape un an într-o zonă de case și, recunosc, am plecat la drum cu o așteptare poate naivă: că viața noastră socială se va schimba în bine. O stradă mică, înfundată, câteva triplexuri, oameni tineri, familii cu copii, cupluri fără copii, cam aceeași vârstă, cam aceeași etapă de viață. Părea decorul perfect pentru acel tip de comunitate discretă, dar caldă, în care ai intimitate, dar și vecini cu care schimbi o vorbă, o cafea, un ajutor la nevoie.

Realitatea a fost, însă, mult mai complicată. Casele noi au apărut lângă locuințe mai vechi, cu vecini care erau acolo de ani buni și care, într-un fel greu de spus direct, ne-au privit ca pe niște intruși. Au apărut discuții despre dezvoltator, despre racordări, despre apă, despre cum s-au făcut lucrurile, despre ce era înainte și ce s-a schimbat după. Genul de conversații care nu par mari conflicte, dar care sapă încet la temelia încrederii.

Apoi am descoperit că apropierea fizică nu înseamnă neapărat apropiere umană. Suntem case lipite sau aproape lipite, dar vieți complet separate. Unii se culcă târziu, alții devreme. Unii sunt gălăgioși, alții au nevoie de liniște. Unii par deschiși într-o zi, iar în alta trec pe lângă tine și întorc privirea. La început saluți cu entuziasm, apoi mai prudent, apoi aproape mecanic. Iar într-o zi realizezi că mica ta comunitate posibilă s-a redus la un „bună ziua” spus pe fugă. Uneori nici atât.

Și atunci apare întrebarea: când am pierdut, de fapt, ideea de comunitate? Poate când am început să ne apărăm excesiv spațiul personal. Poate când fiecare a ajuns prea obosit, prea suspicios, prea prins în propriile griji. Poate când vecinul a încetat să mai fie omul de lângă noi și a devenit doar sursa unui posibil disconfort: zgomot, parcare, gard, câine, copil, fum, petrecere, privire nepotrivită.

În timp, am învățat să mă adaptez. Nu pentru că îmi place neapărat, ci pentru că nu poți construi apropiere acolo unde celălalt nu o vrea. Există o vorbă simplă și foarte adevărată: dragoste cu sila nu se poate. La fel nici comunitate cu sila nu se poate.

Poate că nu toți oamenii mai caută vecini. Unii caută doar pereți mai groși, porți mai înalte și liniște. Iar asta spune destul de mult despre felul în care trăim azi: mai aproape unii de alții ca distanță, dar tot mai departe ca disponibilitate.
Poza sugestiva