Analiză: Iranul în flăcări, oglinda unei lumi în schimbare

Iranul este zguduit de un val de proteste fără precedent în istoria recentă, iar pentru prima oară după foarte mult timp o schimbare populară a regimului de la Teheran nu pare doar posibilă, ci chiar probabilă. Evenimentele vin într-un context mondial volatil, iar ecourile din Caracas, Sana’a și Teheran sunt transmise la cel mai înalt nivel în SUA, UE, Rusia sau China, poli de putere ce luptă pentru o redesenare geopolitică a lumii. Dacă marii jucători din Washington și Beijing au pus ochii pe teritorii și resurse noi, din Groenlanda până în Taiwan, la Bruxelles și Moscova, tumultul anului ce tocmai a început anunță mai degrabă o luptă disperată pentru supraviețuire.

Seceta, inflația și „revolta apei”

La Teheran, robinetele au secat și, odată cu apa, și răbdarea oamenilor a devenit un lux rar întâlnit, iar furia populară a început să curgă în stradă. Ceea ce a pornit ca un protest al comercianților din bazarul capitalei la sfârșitul lui decembrie s-a transformat, în doar câteva zile, într-o mișcare de revoltă națională. Zeci de mii de iranieni au ieșit în stradă, inițial revoltați de prăbușirea monedei naționale și de inflația galopantă, dar curând furia s-a extins la adresa întregului regim teocratic, căpușat de decenii de corupție endemică, ce a ținut țara în sărăcie și izolare. De data aceasta, „paharul” care s-a umplut sau, mai bine zis, a secat a fost criza severă a apei, manifestată prin secete extreme și rezervoare aproape goale, care au dus la raționalizarea apei în numeroase provincii. Situația a devenit atât de critică, încât autoritățile au luat în calcul evacuarea Teheranului în caz de colaps al alimentării cu apă, un scenariu ce a îngrozit populația și a alimentat și mai mult nemulțumirea față de incompetența guvernamentală.

Din punct de vedere economic, Iranul traversează o criză profundă. Sancțiunile internaționale, izolarea și proasta gestiune internă au prăbușit Rialul la minime istorice (peste 1,4 milioane de riali pentru un dolar), erodând dramatic puterea de cumpărare a populației. Inflația a depășit 40%, iar prețurile alimentelor de bază au crescut cu 50–70% față de anul anterior, împingând multe familii către foamete. În mod ironic, în unele bazaruri prețurile la ulei, lapte sau carne se afișează direct în dolari americani, un tablou absurd într-o republică ce s-a proclamat anti-occidentală, dar unde moneda locală a devenit aproape fără valoare. Numeroase orașe s-au confruntat și cu întreruperi masive de curent și, pe alocuri, cu raționalizarea alimentelor, ceea ce a transformat nemulțumirea mocnită în furie deschisă.

Iranul se află în al șaselea an de secetă extremă, cu principalele baraje la sub 10% din capacitate, iar acest lucru nu are doar cauze climatice, ci ține și de lipsa de viziune și de proasta guvernare. Regimul de la Teheran, obsedat de continuarea programului nuclear, nu a investit deloc în sistemul energetic și în cel de irigații, pompând bani într-un program întrerupt brutal, de facto, de intervenția militară a SUA de anul trecut. Când retorica fundamentalistă nu a mai mers, iar lupta cu Occidentul capitalist a fost pierdută atât militar, cât și diplomatic, ceea ce presa locală numește deja „revolta apei” a venit natural în rândul populației, iar 100 de localități din două treimi din țară au fost cuprinse. Remarcabil este că sectoare ale societății până recent apolitice sau chiar loiale regimului, precum negustorii din bazar și locuitorii zonelor rurale, s-au alăturat demonstrațiilor. În 2019, acest bazin popular (protecție în schimbul loialității) s-a fisurat iremediabil. Cum spun analiștii, când bazarul din Teheran, inima economică a țării, își trage obloanele în semn de protest, regimul are într-adevăr motive de îngrijorare.

„Vrem să dăm jos întregul sistem”

Între 7 și 28 decembrie, protestele au crescut ca un bulgăre de zăpadă devenit avalanșă, extinzându-se din capitală în zeci de orașe mari și mici. Chiar și după Anul Nou, demonstrațiile au continuat cu încăpățânare, mobilizând oameni în peste 111 orașe și 31 de provincii (practic întreg teritoriul național), potrivit activiștilor pentru drepturile omului. Deși în multe locuri mulțimile nu depășesc câteva sute de persoane — o tactică intenționată pentru a evita represiunea masivă — perseverența și răspândirea geografică sunt cele care îngrijorează regimul.

Spre deosebire de protestele din 2022, declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini și focalizate pe drepturile femeilor („Femeie, viață, libertate!” fiind sloganul acelor vremuri), mișcarea actuală are un caracter mai larg și mai profund. Oamenii nu mai protestează doar împotriva unui abuz punctual sau a unei figuri anume, ci contestă întregul sistem. În multe orașe, mulțimile scandează fățiș „Moarte dictatorului!” și „Moartea lui Khamenei!”, atacând direct liderul suprem și conceptul de Velayat-e faqih — principiul teocratic prin care un cleric (ayatollahul) deține puterea supremă în stat. La Universitatea din Teheran s-au auzit strigăte de „Moarte Velayat-ului!”, semn că protestatarii contestă însăși ideea că autoritatea religioasă ar trebui să primeze asupra celei populare și politice. Acesta este un salt față de revoltele precedente: nemulțumirea economică s-a transformat în contestare ideologică a regimului, iar asta este exact ceea de care regimul se temea.

Un alt element fără precedent este apariția în stradă a steagului monarhist al Iranului de dinainte de 1979, cel cu Leul și Soarele. Dacă până recent a flutura acel steag era de neconceput (și, oricum, interzis strict de autorități), acum câțiva protestatari l-au arborat sfidător, alături de scandări precum „Reza Shah, revino!” sau „Vrem monarhie constituțională!”. E drept, aceste manifestări rămân limitate și controversate, fiind puse pe seama ingerințelor externe sau a influenței directe a fiului fostului monarh; majoritatea iranienilor nedorind revenirea la un șah. Însăși tolerarea ideii este un nou prag trecut în subminarea autorității regimului.

Pe măsură ce protestele s-au extins, autoritățile au reacționat previzibil: închiderea universităților și a centrelor comerciale, tăieri ale internetului (traficul de date a scăzut brusc cu ~35% în perioada critică, potrivit observatorilor internaționali — semn clasic al cenzurii statale), precum și prezență masivă a forțelor de securitate pe străzi. În mod oficial, guvernul a pretins că vacanța forțată a studenților se datorează economisirii energiei pe timp de iarnă și lipsei fondurilor pentru încălzire, o justificare primită cu scepticism general. În teren, imaginile difuzate pe rețele sociale arată efective impresionante de polițiști și trupe speciale, baraje pe bulevarde, motocicliști înarmați patrulând cartiere cunoscute ca focare de proteste. Cu toate acestea, noaptea, străzile multor orașe au răsunat de lozinci anti-regim, strigate de grupuri mici. Aceste demonstrații descentralizate, de 50–100 de oameni, sunt cel mai greu de anihilat, deoarece, când securitatea intervine într-un loc, protestatarii se împart și reapar în altul, ca într-un joc periculos de-a „șoarecele și pisica” prin bazarurile și cartierele Teheranului.

Pe de altă parte, regimul nu a ezitat să recurgă și la forța brutală acolo unde a considerat necesar. Organizațiile pentru drepturile omului raportează mii de arestări și folosirea muniției de război în unele orașe. Până în prezent, din surse independente, sunt estimați minimum 50 de morți, dar cifra reală este probabil mult mai mare. Sângele vărsat a transformat durerea în furie: în multe locuri, la înmormântările protestatarilor uciși, mulțimi și mai mari s-au adunat, scandând împotriva regimului. Mesajul lor este clar și sfidător: „Cu fiecare tovarăș căzut, lupta noastră se întărește!”. Așa se explică de ce, în pofida represiunii, protestele nu s-au stins, ci, dimpotrivă, cum observa agenția HRANA, tot mai mulți iranieni par să fi ajuns la concluzia că „prețul tăcerii și al inacțiunii e mai mare decât riscurile protestului”.

Reacția regimului: fisuri, promisiuni și un plan de fugă

Confruntat cu cea mai serioasă provocare internă din ultimii ani, regimul de la Teheran a încercat o combinație de concesii punctuale și amenințări dure. Pe de o parte, președintele Ebrahim Raisi a anunțat unele măsuri de „ușurare economică”, de pildă demiterea guvernatorului Băncii Centrale (țap ispășitor al prăbușirii rialului) și promisiuni vagi de creștere a salariilor bugetarilor. Astfel de mișcări, însă, par prea puțin și prea târziu. Inflația galopantă nu va fi domolită cu schimbări de personal, iar oamenii știu asta. În Parlament, unii oficiali moderați au recunoscut deschis situația gravă.

Pe de altă parte, liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, a adoptat tonul dur tradițional. În public, Khamenei a admis că „motivele de protest sunt reale”, o declarație surprinzătoare la prima vedere, însă a dat vina pe „dușmanii externi” pentru escaladarea situației. Conform propagandei oficiale, „agenți plătiți de Israel și America” s-ar afla în spatele „agitatorilor” care manipulează nemulțumirile legitime ale oamenilor.

Acest mesaj a fost perceput ca o undă verde dată forțelor de securitate pentru o eventuală represiune și mai brutală. Până acum, regimul a ezitat totuși să repete masacrul din 2019 (când sute de protestatari au fost împușcați în doar câteva zile), probabil conștient că un astfel de carnaj sub ochii lumii ar putea atrage reacții internaționale extreme. Însă tonul lui Khamenei sugerează că, dacă manifestațiile continuă, regimul nu va ezita să înăbușe contestarea în sânge pentru a supraviețui.

În culise, însă, semne de panică și fisuri apar la vârful conducerii. Potrivit unui raport al serviciilor de informații occidentale, ayatollahul Khamenei (în vârstă de 86 de ani) și anturajul său apropiat și-au pregătit un „plan de fugă” în caz că protestele scapă de sub control. Publicația britanică The Times a dezvăluit existența unui „Plan B” prin care Khamenei și circa 20 de persoane din cercul său (inclusiv fiul și succesorul desemnat, Mojtaba) ar urma să fugă în Rusia dacă forțele de ordine iraniene nu mai pot menține controlul. Planul presupune rute de evacuare secrete către Moscova, unde regimul Putin le-ar oferi azil, și pregătiri financiare discrete — transferuri de averi, lichidități și proprietăți în străinătate — pentru a facilita scăparea.

Acest detaliu, că însuși Liderul Suprem ia în calcul evadarea, este uluitor și, dacă se confirmă, ar echivala cu o recunoaștere internă a vulnerabilității regimului. În istoria Republicii Islamice, a evoca posibilitatea fugii liderului era de neconceput. În plus, planul de refugiu la Moscova amintește de precedentul Bashar al-Assad: dictatorul sirian, sprijinit ani la rând de Teheran, a fost nevoit să fugă tot la Moscova în 2024, când regimul său a fost doborât de rebeli după 13 ani de război civil.

Un profil psihologic al ayatollahului, citat tot de occidentali, îl descrie drept un conducător paranoic, obsedat de securitate, ceea ce explică pregătirea minuțioasă a unui colac de salvare personal.

Desigur, regimul neagă oficial orice slăbiciune. Autoritățile au anunțat arestarea a peste 1.200 de „răzvrătiți și spioni” și declară că ordinea va fi restabilită curând. Ministrul de interne a promis o anchetă (cel mai probabil de fațadă) în cazul unor excese ale poliției, iar autoritățile au difuzat la televiziunea de stat mărturii forțate ale unor protestatari arestați pentru a descuraja lumea. Dar, în spatele acestor declarații sfidătoare, falia dintre regim și societate se adâncește vizibil. Un indiciu elocvent: chiar și unii politicieni de rang înalt, altădată moderați loiali, au început să critice voalat incapacitatea guvernului de a rezolva crizele. Se vorbește despre nevoia de „reforme dureroase” sau „schimbări de abordare”, un eufemism care trădează poate temerea că, fără concesii majore, sistemul nu va supraviețui pe termen lung.

În acest climat, prințul în exil Reza Pahlavi (fiul ultimului șah) și-a intensificat implicarea. El a lansat mesaje video în limba farsi chemând la unitatea opoziției și la proteste coordonate, încercând să se poziționeze drept catalizator al mișcării de eliberare.

„Șeriful” global și spectrul intervenției

Pe 3 ianuarie, anul acesta, la doar câteva zile după ce străzile Iranului au început să fiarbă, un eveniment șocant pe alt continent a trimis unde de șoc până la Teheran. Statele Unite au lansat o operațiune militară fulger în Venezuela, capturându-l pe președintele Nicolás Maduro, un dictator de cursă lungă și aliat apropiat al regimului iranian. Într-un raid surpriză înainte de zorii zilei, la Caracas, forțe speciale americane l-au reținut pe Maduro și pe soția sa și i-au evacuat pe o navă militară, sub acuzații de narco-terorism și corupție. Lumea întreagă a privit uimită cum, în decurs de doar câteva ore, regimul chavist din Venezuela era decapitat, iar președintele american Donald Trump proclama că „Statele Unite conduc acum țara până la o tranziție sigură și judicioasă”. Washingtonul practic a preluat frâiele Venezuelei, promițând să supravegheze reinstaurarea democrației și să „facă din nou Venezuela prosperă” cu ajutorul companiilor petroliere americane.

Reacția regimului de la Teheran la această mișcare îndrăzneață a fost una previzibilă: oficialii iranieni au condamnat vehement capturarea lui Maduro, numind-o „un act inacceptabil de agresiune armată”. Nu e greu de ghicit motivul: Teheranul se teme că ar putea fi următorul pe listă. Observatorii notează că Iranul s-a simțit vizat direct de precedentul venezuelean, mai ales că Trump însuși a lansat un avertisment explicit către Teheran:

Acest mesaj, postat de Trump pe rețeaua sa socială, echivalează cu o amenințare directă de intervenție militară în Iran, în cazul în care regimul lui Khamenei repetă scenariul din 2019 de represiune sângeroasă. Practic, Casa Albă a transmis că nu va mai „închide ochii”, ca în trecut, la un masacru intern, ci ar putea răspunde cu forța.

Donald Trump, cunoscut pentru stilul său belicos și imprevizibil, pare să fi îmbrăcat din nou pălăria de „șerif mondial”. În viziunea sa, așa cum chiar presa americană a subliniat, „a sosit un nou șerif în oraș”, iar acesta este Washingtonul sub conducerea sa. El a arătat că este dispus să folosească forța în maniera cea mai directă împotriva regimurilor pe care le consideră ostile intereselor SUA. Înlăturarea regimului Maduro în doar câteva ore, un scenariu la care nimeni nu se aștepta cu adevărat, a transmis un mesaj răspicat și altor lideri autoritari: „Următorii puteți fi voi”. În această categorie intră, desigur, Iranul (cu ambițiile sale nucleare și anti-occidentale) și, de ce nu, Cuba (ultimul bastion comunist din emisfera vestică). Cu alte cuvinte, în logica administrației Trump, epoca în care dictatori regionali sfidau SUA pare să se fi încheiat, iar polițistul global și-a recăpătat insigna.

Pentru Iran, precedentul venezuelean nu putea veni într-un moment mai prost. Regimul de la Teheran, deja slăbit de sancțiuni, proteste și izolarea diplomatică, s-a trezit confruntat cu perspectiva ca dușmanul său declarat — America — să recurgă la schimbare de regim cu forța militară. Pe de altă parte, operațiunea a venit ca o canistră de benzină aruncată peste flacăra protestelor, care au început să creadă că, deși îi urăsc pe americani, perspectiva unei intervenții a acestora îi ține în siguranță pe străzi.

Teheranul a reacționat amenințând, la rându-i, Washingtonul: Ministerul de Externe iranian a avertizat public că Statele Unite vor purta „responsabilitatea deplină pentru consecințe” dacă intervin în Iran. Practic, regimul a încercat să descurajeze o potențială intervenție americană, sugerând că ar riposta dur (posibil prin lovirea bazelor americane din Orientul Mijlociu sau blocarea Strâmtorii Ormuz — deși acestea ar echivala cu sinuciderea economică a Iranului). Mesajele au fost pe două tonuri: pentru publicul intern, propaganda iraniană a bravat că „vom zdrobi orice agresor”; pentru canalele diplomatice, însă, Teheranul a transmis prin aliați (de ex., Oman sau Qatar) semnale de „rezervă și dorință de dialog”, probabil speriat de ideea unui conflict deschis cu SUA.

Între timp, la Moscova, reacția a fost surprinzător de rezervată. Rusia, aliat al regimului Maduro și partener strategic al Iranului, s-a limitat la a condamna „agresiunea americană” în termeni diplomatici și a cere o ședință de urgență a Consiliului de Securitate ONU (ședință soldată cu discuții, dar fără rezultat concret). Președintele Vladimir Putin însuși a păstrat tăcerea publică. Analiști citați de Al Jazeera notează că Putin „a închis ochii” la răpirea lui Maduro: deși pierderea aliatului său din America Latină îi știrbește prestigiul, liderul de la Kremlin ezită să provoace direct Washingtonul. Dacă este vorba de o negociere sau de neputință scoasă la iveală când zarurile au fost aruncate, rămâne de văzut.

Un analist al Centrului de Diligență din Londra, Alisher Ilkhamov, remarcă faptul că Trump încearcă să impună o nouă ordine mondială, în care „prioritatea o are forța, și nu dreptul internațional bazat pe suveranitatea națiunilor”. De altfel, ironic, Statele Unite au fost cele care au invocat, la începutul războiului din Ucraina, importanța ca „forța dreptului să fie mai importantă decât dreptul forței”.

Impact global: efecte economice, umanitare și noua realitate geopolitică

Criza din Iran nu este un eveniment izolat, ci are ramificații globale semnificative — economice, politice și umanitare. În primul rând, vorbim de a patra cea mai mare rezervă de petrol a lumii și de un jucător important pe piața energiei. Chiar dacă exporturile iraniene sunt constrânse de sancțiuni, orice instabilitate majoră în Golful Persic poate provoca volatilitate pe piețele petroliere. Investitorii globali urmăresc cu atenție situația: pe măsură ce protestele s-au amplificat și s-a vehiculat posibilitatea unei intervenții americane, prețul țițeiului a început să fluctueze. Un conflict deschis sau un colaps al autorității la Teheran ar putea duce la creșterea bruscă a prețurilor petrolului și gazelor, alimentând inflația mondială. Deja anii 2024–2025 au fost marcați de scumpiri ale energiei din cauza războiului din Ucraina; o criză în plus în Orientul Mijlociu ar lovi puternic economiile dependente de importuri energetice, de la Europa până la Asia de Est.

Există însă și reversul: un eventual schimb de regim în Iran ar putea, pe termen mediu, să readucă această țară pe piața petrolului în condiții normale (prin ridicarea sancțiunilor și creșterea producției). Un Iran democratizat sau măcar mai pragmatic ar putea pompa milioane de barili pe zi, ceea ce ar contribui la scăderea prețurilor globale. Dar până la un asemenea scenariu optimist, lumea se pregătește pentru posibile șocuri: companiile aeriene iau în calcul rute alternative în caz de conflict regional, statele din Golf își sporesc securitatea instalațiilor petroliere, iar bursele reacționează nervos la fiecare declarație de la Washington sau Teheran.

Pe plan politic, ecuația puterii în Orientul Mijlociu ar putea fi recalibrată. Iranul este unul din cei trei piloni ai așa-numitului „arc de rezistență” anti-occidental (ceilalți fiind Rusia și, într-o oarecare măsură, China). Dacă regimul iranian slăbește sau cade, hegemonia regională a Teheranului s-ar prăbuși, lăsând un vid de influență. Israelul și țările arabe sunnite (precum Arabia Saudită și Emiratele Golfului) ar ieși întărite, scăpând de presiunea constantă a amenințărilor iraniene. Deja Israelul a încurajat fățiș protestele iraniene — un ministru israelian declarând public că poporul iranian merită un guvern mai bun și salutând eforturile prințului Reza Pahlavi de a coagula opoziția. S-ar putea spune că dușmanii de moarte, Israel și Iran, împărtășesc acum un interes comun efemer: ambele vor „schimbarea regimului de la Teheran”, deși din motive diferite.

Un slogan auzit frecvent în stradă la Teheran este „Nu Gaza, nu Liban, viața mea pentru Iran” — o aluzie directă la faptul că regimul a cheltuit resurse uriașe susținând grupări precum Hamas (în Gaza) și Hezbollah (în Liban), în timp ce iranienii suferă acasă. Acest sentiment naționalist, de prioritizare a intereselor interne, indică oboseala populației față de aventurile regionale ale Teheranului. Dacă vocea străzii va prevala, viitorul Iran ar putea fi mult mai puțin dispus să finanțeze conflicte proxy în Orientul Mijlociu. Asta ar putea însemna, de pildă, șanse sporite de pace în Yemen, unde războiul civil devastator a fost alimentat de armament și know-how iranian pentru rebelii Houthi. Un Iran preocupat de reconstrucția internă ar putea lăsa mâna mai liberă Arabiei Saudite să găsească o soluție în Yemen, sau chiar s-ar putea retrage complet din acel teatru, ceea ce ar facilita un acord de încetare a focului de durată. Deja există un armistițiu prelungit în Yemen, iar slăbirea Iranului ar putea fi catalizatorul care să transforme armistițiul în pace durabilă, punând capăt unei crize umanitare enorme.

Pe de altă parte, analiștii avertizează și asupra unui scenariu sumbru: un regim iranian încolțit și disperat ar putea escalada conflictele regionale ca diversiune. IRGC (Gardienii Revoluției) ar putea încuraja Hezbollah să deschidă un nou front împotriva Israelului sau ar putea sabota nave petroliere în Golful Persic, încercând să trimită un mesaj de forță. Astfel de acțiuni ar avea consecințe greu de anticipat — o confruntare militară directă Iran–Israel sau Iran–SUA ar produce nu doar o dramă umanitară la scară largă, dar ar și forța alte puteri să se poziționeze, testând alianțe și tratate. China, de exemplu, a investit masiv în Iran (mai ales în petrol și infrastructură) și s-ar opune sancțiunilor suplimentare sau „schimbărilor de regim” orchestrate de occidentali, deși probabil nu s-ar angaja militar. Uniunea Europeană, prinsă între principiile democratice și interesele economice, ar susține retoric protestatarii și drepturile omului, dar ar ezita în fața unei intervenții militare, temându-se de un nou val migrator și de destabilizarea și mai mare a piețelor.

Situația din Iran ridică deja îngrijorări. Reprimarea protestelor a generat victime, iar dacă criza se prelungește, e posibil ca mii de iranieni să caute refugiu peste hotare. Țările vecine, precum Turcia sau statele UE, ar putea vedea cereri de azil crescute. Comunitatea internațională, prin vocea ONU, a îndemnat la reținere: Secretarul General António Guterres s-a declarat „profund întristat de pierderea de vieți omenești” și a cerut respectarea dreptului la protest pașnic. Organizații ca Amnesty International au lansat apeluri pentru investigarea abuzurilor forțelor de securitate iraniene. Dacă regimul va recurge la și mai multă violență, presiunea internațională ar putea include extinderea sancțiunilor (de exemplu, înghețarea activelor unor lideri iranieni, embargo asupra tehnologiei de supraveghere etc.) și chiar excluderea Iranului din foruri internaționale. Pe termen lung, însă, adevăratul impact umanitar depinde de deznodământul acestei crize: o tranziție negociată ar putea deschide calea reintegrării Iranului în comunitatea mondială și accesului la ajutoare și investiții; dimpotrivă, o radicalizare (fie prin dictatură militară, fie prin haos) ar putea transforma Iranul într-un focar de instabilitate cronică, cu suferințe greu de descris pentru cei ~85 de milioane de locuitori ai săi.

România și valurile schimbării

Privită de la București, turbulența din Iran poate părea îndepărtată, dar efectele indirecte nu sunt de neglijat. România, ca stat membru UE și aliat NATO, are interesul ca Orientul Mijlociu să fie stabil — orice criză majoră în acea regiune poate însemna prețuri mai mari la energie și presiuni migratorii sporite. Deși România nu depinde direct de petrolul iranian, piețele de energie sunt interconectate: dacă, de exemplu, conflictul iranian ar duce la închiderea Strâmtorii Ormuz (pe unde trece o cincime din petrolul mondial), prețul barilului ar exploda și Europa ar resimți imediat șocul la pompă. O scumpire prelungită a carburantului ar alimenta inflația și ar pune presiune pe economie, exact în momentul în care România și continentul încearcă să-și revină post-pandemie și în contextul războiului din Ucraina.

Din perspectivă geostrategică, România se aliniază de regulă pozițiilor SUA și UE în privința Iranului. Bucureștiul a condamnat programul nuclear iranian și activitățile destabilizatoare ale Teheranului, susținând sancțiunile internaționale. O eventuală democratizare a Iranului ar fi, desigur, salutată de România, care are propriul trecut al unei revoluții anti-dictatură în 1989 și înțelege aspirațiile unui popor pentru libertate. Imaginarul public românesc a empatizat mereu cu cei ce luptă împotriva tiraniei, iar imagini cu femei curajoase dând foc hijab-urilor sau cu studenți iranieni înfruntând blindatele amintesc pe alocuri de momentele de curaj din Timișoara sau București, în decembrie ’89. La nivel oficial, ne putem aștepta ca România să susțină declarațiile UE de condamnare a violenței contra protestatarilor și de susținere a cererilor legitime ale populației iraniene.

Pe de altă parte, dacă SUA (mai ales sub conducerea lui Trump) adoptă doctrina „schimbării de regim prin forță”, România, ca aliat, se va afla în situația de a sprijini diplomatic Washingtonul, poate chiar de a participa la eforturi comune (de exemplu, găzduirea unor refugiați sau susținerea logistică a unor operațiuni).

Posibile scenarii de viitor

Situația rămâne fluidă și imprevizibilă. Atât în cancelariile occidentale, cât și printre liderii din Orient, se fac deja speculații despre cum va evolua criza din Iran. Desigur, viitorul este deschis, însă, pe baza informațiilor și a precedentelor istorice, câteva scenarii principale pot fi conturate:

1. Represiune brutală și supraviețuirea regimului: Este scenariul „încă o dată, ca înainte”. Khamenei ar putea da ordinul pentru o reprimare sângeroasă masivă, soldată cu sute sau poate mii de morți, dar suficientă pentru a îngrozi populația și a pune capăt protestelor. Regimul ar supraviețui pe termen scurt, însă cu prețul delegitimării complete pe plan intern și al izolării internaționale accentuate. Un masacru la vedere ar putea forța chiar și țări precum Rusia sau China să se distanțeze puțin, iar sancțiunile occidentale ar atinge un nivel fără precedent. Iranul ar deveni și mai dependent de un cerc restrâns de parteneri (precum Rusia), iar tensiunile interne ar mocni în continuare, gata să izbucnească iar la prima ocazie. Practic, ar fi un capăt temporar de drum, dar nu o soluție durabilă.
2. Concesii și tranziție controlată: Un scenariu mai puțin probabil, dar teoretic posibil, ar fi ca aripa „pragmatică” a regimului să preia inițiativa. De exemplu, Parlamentul sau președintele Raisi, cu girul unor elemente din armată, l-ar putea convinge pe Khamenei să facă concesii majore: demisia guvernului, organizarea de alegeri mai libere, eliberarea deținuților politici, poate chiar anunțarea reducerii puterilor Liderului Suprem sau separarea moscheii de stat. Aceasta ar echivala cu o perestroika iraniană — încercarea de a salva esența regimului prin reformarea lui. Dacă ar reuși, protestele s-ar domoli, iar Iranul ar intra pe calea unei tranziții lente, interne. Însă riscurile pentru elite ar fi mari: o mică deschidere ar putea duce rapid la cerințe de deschidere totală. Mai mult, „șoimii” din IRGC ar putea vedea reformele ca pe o trădare și ar reacționa imprevizibil. Totuși, acest scenariu ar fi cel mai pașnic și, probabil, ideal pentru poporul iranian — o schimbare graduală, fără vărsare mare de sânge și fără amestec străin.
3. Prăbușirea regimului (revoluție): Asemenea căderii șahului în 1979 sau revoluțiilor din Estul Europei în 1989, există posibilitatea ca regimul islamic să se prăbușească sub propria greutate în fața revoltei populare. Acest lucru s-ar putea întâmpla dacă protestele continuă să crească, iar tot mai multe segmente — muncitori, bazar, clerici mai tineri, chiar elemente din armată — întorc spatele regimului. Un moment-cheie ar fi dacă armata convențională (Artesh) sau forțele de poliție ar refuza să mai tragă în oameni și s-ar alătura cauzei protestatarilor. Dezertările în lanț ar crea o spirală a colapsului, similară cu ce am văzut la prăbușirea URSS. În acest caz, Khamenei fie ar fugi la Moscova (aplicând Planul B), fie ar fi înlăturat și arestat/executat de propriii rivali interni care caută să salveze situația. După o astfel de revoluție, Iranul ar intra într-o perioadă de tranziție haotică: s-ar instala probabil un guvern provizoriu (posibil condus de figuri din exil precum Reza Pahlavi sau de foști oficiali moderați interni), cu promisiunea unor alegeri democratice. Comunitatea internațională ar oferi asistență masivă, dar provocările ar fi imense — de la evitarea răzbunărilor și răfuielilor, până la reformarea totală a instituțiilor și scrierea unei noi constituții. Acest scenariu ar semnifica sfârșitul Republicii Islamice și începutul unui Iran nou, cu orientare incertă (posibil o republică laică sau o monarhie constituțională).
4. Intervenție externă și schimbare forțată de regim: Cel mai controversat scenariu implică acțiunea militară directă a SUA (poate și a Israelului) pentru a răsturna conducerea iraniană, sub pretextul protejării civililor sau eliminării amenințării nucleare. Unii compară situația cu Libia 2011, când intervenția NATO a dus la căderea lui Gaddafi. În Iran, însă, ar fi mult mai complicat: țara e mare, puternic înarmată, iar populația — chiar dacă ostilă regimului — ar putea reacționa negativ la o invazie străină. Totuși, Trump a arătat în Venezuela că îndrăznește să folosească forța, iar unii consilieri ai săi promovează de mult ideea că „soluția definitivă” la problema iraniană este un „decapitation strike” (lovitură decapitantă) împotriva conducerii de la Teheran. Acest scenariu ar putea prinde contur dacă, de exemplu, regimul comite un masacru și apare un apel imperativ pentru o „intervenție umanitară”, sau dacă Iranul se apropie de obținerea bombei nucleare, provocând o reacție preventivă. O intervenție americană/israeliană ar putea lua forma unor lovituri aeriene asupra instalațiilor nucleare și a sediilor de comandă, combinate eventual cu operațiuni speciale pentru a-i elimina pe liderii regimului (similar cu raidul asupra lui Maduro). Rezultatul ar putea fi înlăturarea rapidă a vârfului conducerii, dar cu riscuri enorme: război urban la Teheran, destabilizare regională, condamnare internațională dacă nu există un mandat ONU etc. Totodată, însă, dacă loviturile ar fi de succes și rapide, ar putea fi o nouă lecție predată, care ar cimenta, dacă mai era nevoie, hegemonul din următoarea ordine mondială.

Desigur, realitatea ar putea combina elemente din toate aceste scenarii. De pildă, un puci intern este posibil — un grup din elită (poate ofițeri mai tineri din Gardienii Revoluției) l-ar putea înlătura pe Khamenei pentru a prelua ei puterea, încercând apoi să negocieze cu protestatarii și cu Vestul o relaxare a tensiunilor. Sau am putea vedea un război civil pe fracțiuni: zone întregi (provinciale, cu minorități etnice — kurzi, beluci) scăpând de sub controlul recentral și intrând în conflict cu forțele regimului, replicând la scară mai mică scenariul sirian.

Cele trei temeri ale lui Darius cel Mare

Iranul se află la o răscruce istorică. Fiecare zi care trece sub lozincile curajoase ale protestatarilor sapă câte un pic din fundația unui regim teocratic ce părea odinioară de neclintit. Valurile de proteste — alimentate de setea reală și metaforică de schimbare — au demonstrat că generația tânără de iranieni (majoritatea în jur de 30 de ani, secularizați și conectați la lume) nu mai vrea să trăiască sub stindardul unei revoluții vechi de jumătate de secol. Totodată, ecourile globale ale acestei crize nu pot fi ignorate: felul în care se va rezolva situația din Iran va transmite un mesaj despre puterea și limitele influenței americane, despre hotărârea Rusiei de a-și apăra aliații și despre viitorul principiilor de drept internațional vs. intervenționism. Un lucru este cert: status quo-ul de până acum a încetat să mai existe. Ayatollahul Khamenei — cândva atotputernic — își vede acum autoritatea contestată în stradă, își pregătește planuri de fugă și se bazează pe loialitatea incertă a forțelor de securitate. Vor reuși aceste proteste să deschidă un nou capitol pentru Iran sau vor fi înăbușite precum atâtea altele înaintea lor? Este lumea martora „sfârșitului erei ayatollahilor” sau regimul va supraviețui încă o dată, cu prețul transformării Iranului într-o nouă Coree de Nord a Orientului Mijlociu?

Răspunsurile nu sunt încă scrise. Cert este că Iranul de azi nu mai e același cu Iranul de acum câteva luni deoarece genunchiul poporului nu mai pleacă ușor în fața autorității absolute, iar frica și apatia au fost înlocuite de furie și speranță. Iar când un popor își depășește frica, niciun dictator nu mai doarme liniștit.

Se spune că Darius cel Mare, regele sub care persanii au atins apogeul cuceririi teritoriale, se ruga pentru trei lucruri simple pentru poporul său (Persia atunci, Iran astăzi): să fie ferit de o armată ostilă, de foamete și de „Minciună”. Iar pentru el, „Minciuna” era “drauga“: trădarea valorilor și impostura, falsul care astăzi mănâncă legitimitatea din interior, transformă statul într-un spectacol cu decoruri frumoase și instalații care nu mai funcționează. Ironia crudă e că astăzi, când toate cele trei par a apăsa pe Iran, doar glasul străzii pare să fie cel ce poate să răspundă.