Am lăsat mașina acasă și am luat autobuzul 100. Bucureștiul m-a pedepsit exemplar

După două zile în care traficul din București a fost, indiferent de oră, un test de rezistență psihică, miercuri am luat o decizie care părea rațională: să las mașina și să merg de la Unirii la Otopeni cu autobuzul 100. În teorie, suna ca o alegere matură, urbană, aproape europeană. În practică, a fost o oră și jumătate de stat în trafic, cu un bonus greu de ignorat: un miros persistent de gaze de eșapament în zona în care mă așezasem.

Partea bună a fost că am prins loc. M-am urcat de la capăt, mi-am spus că orice s-ar întâmpla, măcar voi sta jos și voi avea răbdare. Când alegi transportul public spre aeroport, nu te aștepți neapărat la lux, dar speri la un drum decent, suportabil și cât de cât predictibil. Doar că, pe măsură ce autobuzul înainta greu prin oraș, confortul scaunului a început să fie anulat de senzația tot mai neplăcută că respir ceva ce nu ar trebui să respir.

Mirosul de gaze era puternic și constant. M-am sucit, m-am întors, am încercat să ignor, să mă conving că trece, că poate e doar o porțiune, că poate vine din trafic, că poate exagerez. Dar nu a trecut. Am rezistat eroic, cum rezistă bucureșteanul în general: cu resemnare, ușoară amețeală și o încăpățânare absurdă de a nu renunța la locul pe scaun, pentru care simțeam deja că am plătit nu doar biletul, ci și o parte din sănătate.

Când am coborât, după o oră și jumătate, am avut senzația că cineva mi-a dat un pumn în cap. Nu știu dacă a fost de la miros, de la trafic, de la aerul închis, de la nervi sau de la toate la un loc. Știu doar că experiența m-a făcut să mă întreb sincer ce este mai rău în București: să stai blocat în mașina ta, măcar într-un spațiu confortabil, sau să stai blocat în autobuz, cu speranța că faci o alegere mai bună pentru oraș, dar cu riscul să cobori mai obosit decât ai plecat.

Adevărul este că aș alege autobuzul. Chiar l-aș alege. Ruta 100 are sens, mai ales pentru cei care vor să ajungă la aeroport fără costurile unui taxi sau ale unei mașini personale. Problema este că transportul public nu poate fi promovat doar prin afișe și trasee utile, ci și prin condiții reale. Aerul din autobuz, curățenia, ventilația, starea tehnică și timpii de parcurs contează la fel de mult ca prețul biletului.

Iar dacă așa se simte uneori drumul cu autobuzul 100, mă gândesc și la turiștii care îl aleg ca prim contact cu Bucureștiul. Oamenii aterizează, se urcă într-un autobuz spre centru și primesc, pentru 3 lei, o introducere completă în oraș: trafic blocat, răbdare obligatorie și, cu puțin ghinion, aer greu de respirat. Vorba aceea, 3 lei dai, 3 lei face. Uneori, poate nici atât.

Nu scriu asta ca pe o plângere dramatică, ci ca pe o observație simplă: dacă vrem ca oamenii să lase mașina acasă, transportul public trebuie să fie nu doar ieftin, ci și suportabil. Iar un autobuz spre aeroport, folosit de bucureșteni, navetiști și turiști, ar trebui să fie una dintre cele mai bune cărți de vizită ale orașului, nu o probă de anduranță cu miros de eșapament.