14 februarie 2026: Moșii de iarnă – lumânări pentru cei plecați, inimioare pentru cei rămași
Într-o dimineață rece, cu ceață joasă și frig de februarie, Bucureștiul a părut împărțit în două lumi. Una, cu vitrine și mesaje despre Ziua Îndrăgostiților, cafenele pline și planuri de seară. Cealaltă, cu pași mărunți, sacoșe grele, colivă și lumânări aprinse pentru cei adormiți, pentru că astăzi – 14 februarie 2026 – sunt Moșii de iarnă, zi în care în toate bisericile se oficiază slujbe de pomenire.
Coada înaintează încet, fără grabă. Oamenii intră, se închină, apoi se opresc lângă mesele lungi unde au fost așezate pachetele: coșuri împletite, colaci, lumânări în borcane, farfurii acoperite cu ștergare. Se simte grija aceea practică, de gospodărie: „să fie totul complet”, „să nu lipsească lumânarea”, „să ajungă și la altar”.
Mesele cu pomenire, ca o hartă a bunătății
În coșuri se vede coliva – semnul cel mai clar al zilei –, cu crucea desenată deasupra, lângă colaci rotunzi și lumânări galbene. Unele pachete sunt mici și ordonate, altele sunt în pungi albe pregătite pentru împărțit. Tradiția e aceeași, dar lumea de azi se strecoară în ea natural, fără să o strice.
Două inscripții, două direcții: „Vii” și „Morți”
Într-un loc separat, pe un strat gros de nisip, ard zeci și zeci de lumânări sub două plăcuțe simple: „Vii” și „Morți”. Flăcările subțiri tremură, se apleacă, se îndreaptă la loc. Acolo nu se vorbește tare. Se aprinde, se face o cruce, se stă o secundă în tăcere. Și, dintr-odată, întrebarea „mai sunt românii credincioși?” nu mai pare o dispută, ci o imagine: lumina mică, repetată de zeci de ori, încă există.
Înăuntru: biserica plină, liniște și pomenire
Biserica e plină. Sub candelabre și picturi vii, oamenii stau răbdători, cu ochii spre altar. Se citește, se ascultă, se așteaptă momentul pomenirii. E genul de aglomerație care nu irită, ci unește: nu e „înghesuială”, e comunitate.
Mai sunt românii credincioși?
Dacă te uiți atent, răspunsul nu e nici „da” triumfător, nici „nu” resemnat. E un „încă”. Încă există oameni care nu lasă să treacă ziua fără o lumânare. Încă se țin rânduieli, încă se aduc pachete, încă se spune un nume în gând, încă se vine la biserică, chiar și când afară e frig și când orașul are alte tentații. Credința, aici, nu e slogan. E obicei, e memorie, e o formă de grijă.
Valentine’s Day, în paralel: tinerii în oraș, bătrânii la biserică
În aceeași zi, pe 14 februarie, orașul își face planuri de Valentine’s Day: flori, rezervări, cadouri. În curtea bisericii, „cadoul” e altul: o pomenire spusă la timp, o colivă dusă cu grijă, o lumânare aprinsă pentru cineva care nu mai e. Și diferența se vede și în vârste: aici sunt mai ales oameni în vârstă, cu gesturi sigure, crescute în rânduială. Dar apar și tineri, din loc în loc, ca o punte: vin pentru bunici, vin pentru un nume care încă doare.
O zi, două iubiri
Poate că 14 februarie spune, fără să vrea, același lucru în două limbi diferite: iubirea e fie sărbătorită, fie păstrată. În oraș, iubirea se trăiește. La biserică, iubirea se pomenește. Și, între „Vii” și „Morți”, între coșurile cu colivă și lumina din nisip, Bucureștiul arată că încă le poate ține pe amândouă în același timp.
